Fă asta!

Injectează-mi în vene fiole de determinare și ia-mi resturile de suficiență pe care le găsești în sânge!! Ajută-mă să înțeleg prezentul și scoate-mi din cap fantasmele viitorului! Împușcă-mă în cap dacă mă vezi plângînd...cu gloanțe oarbe... ca să mă sperii doar.

Vino noaptea când mă găsesc dormind și fură-mi visele urâte. Aruncă-mi coșul cu rutină care mi se umple zilnic și dă-mi stropii de inedit pe care mi i-ai promis!!

Vreau să mă-nveți să știu, să mă-nveți să caut!! Vreau să m-ajuți să spun, să m-ajuți să cer!! Vreau să mă faci să vreau, să mă faci să pot!!

Și udă-mă cu apă când vezi că sunt uscată și pune-mi muzică de vezi că nu am ritm!! Vorbește-mi dacă mă vezi că tac, ascultă-mă când spun prea mult ș-adu-mi aminte când mă vezi că uit!!

Nu-mi reproșa nimic, nu mă privi de sus și nu mai râde când e grav!!! Dă-mi din curajul tău și nu-mi cere nimic pe el...și dă-mi și frica ta, dar spune-mi tu când să o manifest!!

Nu aștepta să-ti mulțumesc, să-ți fac statui sau să îngenunchiez...nu pune gard în jurul meu și ia-l pe cel ce l-am pus eu!!!

Fă-mi ceai de dimineață și obligă-mă să mănânc din entuziasmul de care mi-ai vorbit!! Aruncă-mi hainele care nu-ți plac...și dacă rămân dezbrăcată, cumpara-mi altele!!

Calmează-mă când vezi că sunt nervoasă, zâmbește și nu mă lăsa să plec!! Înțelege orgoliul meu rănit, acceptă-mi isteria și vezi dincolo de ele!!

Alungă-mi neîncrederea și fă-mă să încerc...și dă-mi idei...și aripi, dar și pământ pe sub picioare!!! Și ai răbdare, nu încerca să pleci...fă toate astea și va fi bine!!!

E monologul meu... vorbesc eu singură cu mine...c-așa de multe imperații nu și-ar găsi ecou la nimeni!!!

Ore-n şir

O oră dintr-un ceas, o oră dintr-un pas
Rup timpu-n două, sparg pasu-n nouă
Şi-aştept...şi merg...
Şi-aştept un timp ce n-a mai fost
Şi merg cu pasul meu anost...

O oră de răgaz, o oră de necaz
Gândesc şi sufăr în tăcere
Şi merg...şi-aştept o adiere
Dar nu de vânt, de apă sau regret
De mult, frumos şi de concret.

O oră de abuz, o oră de refuz
Şi pentru ce?...sau până când?
Răspunsu-îl am doar eu în gând
Şi-aştept...şi merg...

O oră de plăcere, o oră de durere
Şi râd intens şi-apoi mă spăl
...cu lacrimi reci ş-apoi mă scol
din somn, din vis, din timp, din mine
În goana-mi sacră după bine.

O oră de regres, o oră de succes
...e semn că-s eu, şi-anume rac
Cu iz de înger şi de drac.


O oră de iubire, o oră de-amăgire
Sunt ceasuri pline de intens
Sunt clipe unse cu non-sens.

O oră de speranţă, o oră de distanţă
...de tot ce nu sunt eu acum,
...de visele-mi ajunse scrum.

O oră de demenţă, o oră de clemenţă
Şi două ceasuri au trecut uşor
Încă pe-atât şi pot să mor.

O oră de furtună şi-o oră vreme bună
O oră de venin şi-o oră de senin
O oră de-ncercare şi-o oră de eroare
O oră de gândire şi-o oră de plutire
Sunt ore-n şir şi de le-adun
Trăiesc aşa până apun!

Valentine s Day

            Suntem în plin sezon al iubirii, mă bucur câinește (în două labe) de-acest sentiment care dacă nu este deosebit, atunci cum este?? Văd că responsabil pentru kitschul anual desfășurat pe 14 februarie este Sfântul Dwynwen, patronul îndrăgostiților galezi. Sfântul Dwynwen are aceeași rezonanță pentru mine ca și Sfântul Hjsdgfruygndb!

          În timp ce Occidentul ne vinde siropuri îndulcite cu zahăr expirat, noi românii le importăm pe bandă cu zâmbetul pe buze, cu o fericire demnă de filmele cu proști. Savurăm ziua îndrăgostiților ca pe un “turkish delight” și-aș fi făcut bine să scriu expresia pe românește ( ca pe un rahat turcesc).
          Paradisul iubirii ne învăluie mistic cu inimioare de pluș, cu inimioare de ciocolată, cu inimioare de flori, cu inimioare de caramel, cu inimioare reale, cu inimioare..., cu inimioare..., etc. Nu ești ditamai prostul/proasta dacă pâna diseara nu primești măcar o inimioară de ceva??? Răspuns: ba da!!! Au loc, de asemenea numeroase concursuri precum: ”Pune-l cu botu pe labe pe iubitul tău, “Tu cui spui Te iubesc?”, “Be my Valentine today”” Cum să facem ca ziua îndrăgostiților să dureze tot anul?”. Cool, nu??

 

 

Rânduri pentru mama...

 

      ...Înmulțesc M cu 2, ridic A la pătrat și alternez... algoritmul ăsta matematic, simplu și primitiv mi-o redă pe MAMA cu toate sensurile pe care ea a reușit să le strângă pentru mine în cei 24 de ani, frumoși datorită ei.

       Eliberez din DEX toate cuvintele frumoase, le pun într-o pungă de cadouri și vreau să i le fac cadou, și mi se pare puțin! „Mereu”, „orice”, „totul”, „necondiționat”, sunt noțiuni care nu i-au lipsit niciodată.

       Cine mi-ar fi livrat gratuit la domiciliu atâta sprijin și afecțiune, cine ar fi pierdut atâtea nopți cu atâta drag și cine-ar mai face-o și în continuare? Prăjituri, conversații telefonice, grijă, pampoane, calde alinturi, bani, sacrificii, sfaturi, dor, educație, măngâieri...și toate-s de la mama.

       O răceală de-a mea a fost o supărare de-a ei, o notă proastă a mea o nemulțumire a ei, o lacrimă a mea ar fi însemnat 100 lacrimi ale ei, un zbor cu avionul al meu însemna o oră de îngrijorare a ei, iar o reușită a mea era o mândrie a ei. Când eu nu am, nici ea nu are...când eu voi fi fost tristă, și ea va fi fost tristă...

       Și cum să-i mulțumesc decât admițând că nu există formă de mulțumire echivalentă? Și cum s-o apreciez decât apreciind ce-a făcut pentru mine? Și cum s-o bucur decât bucurându-mă eu?

      Educația, încă decisivă astazi, am primit-o mereu într-o cutiuță discretă fără să simt vreodată povara ei, dar în același timp fără să simt că lipsește. Grija am primit-o în saci fără fund, iar căldura în doze zilnice 7 zile pe săptămână, 24 de ore din 24, 24 de ani, indiferent de distanța în kilometri.

Departe și totuși aproape...greu și totuși ușor. 9 ani s-au așternut pe nesimțite de când ne vedem lunar, porțiuni fragmentate de ore sau zile și n-a-nsemnat o răcire, și n-a-nsemnat un sfârșit, și n-a-nsemnat o schimbare....

     Îmi joacă zâmbetul pe buze...ca boarea unui vânt ușor când scriu de EA. Și nimeni, dar nimeni...vreau să spun nimeni ...n-ar merita de la mine ceva mai mult și mai multe decât EA.

De la cine să știu primele poezii, primele povești...de la cine să iau primele mângâieri, primele palme...de la cine să-nvăț primii pași, primele valori...de la cine să-nțeleg primele legi ale bunului simț, ale altruismului, toleranței și bunăvoinței? E mama perna moale pe care-mi aștern dezamăgirea, e mama aspiratorul de frustrări al meu, e mama cana cu ceai fierbinte la răceala, e mama somnul meu la oboseală, e ea un plus și-o sumă permanentă, când fac scăderi cu minus în continuu...

 

La mulți ani!

 

 

 

Arunc tot

Entuziasmul, câteva vechi convingeri ale mele, optimismul naiv, fac toate salturi înalte în gol și nu-mi rămâne decât să arunc trambulina, atât de draga mie, pe care o depozitasem pe fundul conștiinței și nici fir de praf nu s-ar fi depus pe ea vreodată. Și trambulina, și aparatul clasic de fotografiat, niște covoare vechi cu flori multe și prea colorate, un casetofon old-fashioned, niște dorințe îmbătrânite de timp, niște mobilă caraghioasă, niște vise, amintiri... nu le mai țin!!! Le-arunc!! Arunc și inima cea de carton, atât de ușor de îndoit!

O mostră de poezie

         Am furat două versuri de la Baudelaire, le-am readaptat și am alipit alte 10 ale mele. E miezul nopții și mixez gânduri cu aceeași intensitate cu care mixerul amestecă furibund frișca Dr Oetker, dar nu se-ncheagă nimic, decât o poezie vălmășită pe care am s-o scutur și-am s-o ordonez altă dată.

 

 

Iubirea mea își încordează dorul, trecutul hâd își desfășoară norul.

Tu demon rău, dă-mi flăcări mai domoale, tu înger nul nu sta în a mea cale!

Îmi sfărm curajul și îmi frâng avântul, îmi tai din zâmbet și-mi adulmec gândul

Tu fericire dragă, când voi putea să știu, că vei parca alături de chinul meu cel viu?

Mă schimb frumos și tandru cu-a visului splendoare

Mă scald și-adulmec lent a răului paloare

Măcar o zi să o trăiesc prelung, s-apuc de umeri noaptea la care-aș vrea s-ajung!

Într-un tunel de nepăsare, de răutate plin

Aș vrea s-aprind speranța și să o scap de chin

Întemnițată eu și-aprinsă de teroare, sufoc cu sete timpul de sufletul îl doare

Și căci sunt doar cuvinte, nu fapte cum aș vrea, îmi las un spațiu gol la îndemâna ta!

Merg lent și rece către un gând mărinimos,

Și-aștept ca de la sine să mă întoc pe dos

Tintesc spre nicaieri priviri de umbră pline

Și adorm visând frumos, uitând și de suspine...