Stropii de pesimism cu care adorm seara îmbrățișată se preschimbă în optimismul naiv de dimineață.
Mă arunc zglobie în mijloacele de transport, observ chipurile oamenilor încă
proaspete la prima oră... și fixez de departe o siluetă feminină care-mi place. Mă
întreb cu cât este ea mai fericită ca mine și ce face în plus pentru asta? Are
mai mult noroc? Muncește mai mult? Merge ea către oportunități sau
oportunitățile merg către ea? Sunt întrebări la care nu aflu un răspuns…Rămân cu grame de curiozități
nesatisfăcute de la prima ora. Ajung la muncă…și traversez invariabil un ciclu
de 9 ore mai dificil sau mai puțin dificil, mai frumos sau mai anost…apoi mă
contopesc iarași cu transportul în comun și-ncerc inebunita s-ajung acasă.
Gândul că nu m-așteaptă nimeni mă poartă pe la vreo terasă, pe la vreo
vitrină, pe la vreun spectacol…si fremătând impresii ajung acasă mai veselă sau
mai tristă, după caz…Așa se scurge algoritmic timpul…fără nimic major, atipic
sau interesant.