Întâlnire pieziș

     

         I se lipise o coajă de optimism pe tâmplă și aproape mă jenam să i-o dau jos... îmi plăcea și mie. Purta ceasul de-a-ndoaselea, așa-i plăcea lui să fie atipic, măsura timpul invers!

       Părul îi era plin de fire puse unul lângă altul cu o frecvență impresionantă, mâinile i se terminau cu palme, iar ochii... oricât m-aș fi straduit să-i număr, nu erau decât doi. Cine s-ar fi așteptat??

      Avea o mișcare brutala și bruscă a buzelor care mă făcea să mă încurc...să mă încurc în propriile cuvinte și în proprii pași. Cu două aiureli semnate de mine și transferul facil al cafelei pe traiectul ceașcă-bluza mea... și puțin lipsise ca întâlnirea să fie perfectă. Dar aveam ce-mi reproșa pe timp de noapte, mă scutisem pe mine însumi de a număra oi.

      Își rotea privirea cu un ritm ce-l incita pe sângele meu să circule intens prin vene, să urce până la cap și înapoi până la degetele de la picioare. Îmi fierbeau gândurile în clocot în oala minții și nu puteam clinti capacul de pe ea...să eliberez aburii.

      Îmi spunea că e fan Michael Jordan, dar nu mai auzeam decât fracțiuni de silabe care nu încropeau niciun sens. Aș fi vrut să-l privesc cum bate cuie, cum înoadă speranțe, cum pisează biscuiți...voiam să-l ascult vorbind despre vreme, despre ață dentară, despre gândaci...îmi era tot una!

     Jucasem cu succes în „Moartea căprioarei” și eram „Din lumea celor care nu cuvântă” de Emil Gârleanu...Prestasem un penibil desăvârșit, demn de pus în ramă...lucru pe care l-am și făcut...încă mai păstrez tabloul acasă! Zace pe noptieră cu fața în jos, marcând clipa de real succes pe care o povestesc.

      Aș fi vrut să ne întâlnim mai des, dar să nu ne mai vedem niciodată!...și nimic mai simplu, nu-i așa?

    Avea o siguranță de sine...cu care-mi turna plumb în tot ce-aș fi vrut să fac. Nu m-ar fi transformat decât în Mister Bean și ar fi fost amuzant. Am bolborosit două scuze, pariez că au fost contradictorii, mi-am luat bicicleta imaginară....dar am plecat cu mare pompă lăsând-o acolo. Voiam să-mi amestec acasă râsul cu plânsul...și voiam să-i permit și lui să râdă în intimitate.

    Întâlnirea s-a petrecut demult, dar ieri imi sună telefonul și era el. Am râs și am tras concluzia că oricât de tragice sunt unele întâmplari în trecut, în prezent devin doar amintiri viu colorate.