Dacă mă uit în jur... văd că viața mea nu are nimic în comun cu
balivernele din mintea mea, dar nici cu idealurile pe care le proclamam
sus și tare la 19 ani...
Existența se constituie, de fapt, din treburi
anoste, neutre,
banale....din lupta să găsești un loc liber în metrou pentru fundul tău
deja plin de celulită, din cârpitul unei bluze
care-ți mai place, din milogeala pentru o porție de zâmbet de la o
persoană
tristă, din păstratul câte unui muc de țigară în colecția nouă din
scrumieră, din schimbul de cuvinte zaharisite cu șeful tău ...și-așa mai departe...
Idealurile însă, puse pe tapet...sunt ceva uriaș, cumplit și sclipitor...
create cărămidă cu căramidă din lucruri mărunte aproape de nepus la
socoteală ca cele de mai sus. Specializați în lipsa unei
specializări cine ne poate împiedica să idealizăm un ideal? Mona Lisa, președintele țării, Dumnezeu?? Nu!!!
Protestul
mut pe care-l simt în oase... îmbină inutilul cu neplăcutul ...nici
mâța cu nouă cozi nu l-ar înțelege, așa că...ce folos să-l exprim?!
Ce credeam eu că vine de la sine..., se obtine de fapt!
Ce credeam eu că sunt calitățile altora....nu sunt....sunt iluzii manifestate ca spectacol! Cum se sting luminile rampei, cum se pitulesc în borcanul cu untură pentru cățel.
Ce credeam eu că e demnitate....e alegerea naivă a mea de lua golul pe post de plin!
Ce credeam eu că e prostie....e peste tot!
Ce credeam eu că e bun simț....nu există!
Ce credeam eu ca sunt bune intenții...nu țin loc de pricepere!