joi, 12 decembrie 2013

Jurnalul lui Nică cel tehnologic

             Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la zilele fără facebook, la casa părintească fără Internet, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară să prindem semnal radio de să crape mâţele de ciudă, la prichiciul vetrei cel humuit pe care aș fi stat cu laptopul Apple în brațe să văd ce mai e nou pe http://www.digipedia.ro/ , emag și pe fashiondays, la cuptiorul cel afumat pe care-mi doream să-l substitui cu un aragaz Bosch și la alte jocuri şi jucării lipsite de hazul tehnologiei, parcă-mi saltă şi acum inima de dezgust.

            Dragi mi-erau tata şi mama, dar mai dragi mi-ar fi fost daca-mi luau Iphone 5 să moară de ciudă fraţii şi surorile şi băieţii satului, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam la săniuş. Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, black friday-urile şi toate zilele porților deschise, la care aș fi luat parte cu cea mai mare însufleţire pentru a prinde reduceri și vouchere cadou.

          Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii ne strângeam la un Fifa clasic de ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl spăriam cu sunetele infernale ale PlayStation-ului. Şi el, cât era de ostenit, ni-l stingea și ne trimitea la culcare. Iar după ce se aprindea opaiţul, noi scoteam tabletele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui până pierdeam conexiunea.

          Mama... în vremea copilăriei mele era plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte: şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când visam să ajung web developer la Adobe și sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Steve Jobs și Mark Zuckerberg am deprins-o, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.

       Iaca...așa eram eu ...un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti...un copil ce visa neprihănit la urba bucureșteană, la malluri, la gadget-uri, la mașini și cai putere, la târgul de carte Gaudeamus...aa, ba nu...la asta nu.


miercuri, 4 decembrie 2013

Vizită la O(ri)ficiul Penal Român!




"-Buna ziua, aș vrea să ridic un colet!
-Poftim??!!!"

...de parcă ceream antigel la carmangerie, atât de stupefiată părea ghișeista!
 ...după 20 de minute de așteptare la o coadă interminabilă la care mă înșiram doar eu și nervii mei căzuți pe linoleum-ul găurit, grăiește:
- aveți aviz?
- nu
- o clipă!
...o clipă înseamnă 15 minute în care "doamna" tasta, tasta, tasta...ca și cum și-ar fi scris memoriile de față cu mine "Memoriile unei ghișe-iste".

        Tastele "magnetofonului" antichizat cu rol de PC îmi asurzeau urechile. Nu mai intrasem într-un oficiu poștal din copilărie și nimic nu pare schimbat! Timbrele încă se lipesc cu scuipat, manșetele sacoului încă se mânjesc cu indigo din vremea lui Constantin Brâncoveanu, iar dinții funcționarei nu par să-i mai mobileze gura.

       A frământat minute bune chitanțe, avize, bordero-uri, facturi, a iscălit tacticos pe fiecare hârtie de culoare verde...și erau vreo 4 și în sfârșit: "2 secunde și primiți și coletul" ( 2 sec= 7 min), căci nenea care aducea coletele, coleg de generație cu Moș Crăciun trebuia să respecte și el procedurile birocratice care se impuneau ( semnături, ștampilări, etc).

       Am fost surprinsă că la doar o oră de stat singură cu agilii funcționari ai Poștei Române puteam să plec fericită cu coletul la purtător, dar ce să vezi...nu era al meu!...am revenit, însă își încheiau programul, să revin mâine!! Serios?!!!
...și cât am apreciat efortul de a sta peste program pentru a-mi "localiza" coletul. Bărbia i se cuibărise confortabil în gușă și "haideți să vedem unde s-a strecurat greșeala". Greșeala nu se strecurase, ci mintea ei se strecurase pe ușă afară în momentul când citea numele de pe buletinul meu.

 Dar totul e bine când se termină cu bine...