Abstractul și Concretul

          Aș lua abstractul de gât și l-aș izbi cu sete de toți cei 4 pereti din jurul meu. L-aș strivi cu picioarele și-aș turna gaz ca să-i dau foc să-l văd cum arde de viu. E un amic mai vechi de-al meu, iubit, amant și actual dușman.

         Mă întindeam visătoare pe podeaua rece și se-așeza lânga mine...ne povesteam prostii, prindeam fluturi imaginari, râdeam și pierdeam nopțile cu el, crezând că le câștig. Imaginația, viziunea, simțul și întreaga mea fire s-au molipsit de la el.

       Concretul...și de s-ar fi dezbrăcat...și tot m-ar fi lăsat rece...Îmi șoptea deseori la ureche cât de frumos ar fi să respir și aerul realității, să mă dau cu capul de ea căci era dură, să plâng din cauza ei, să-mi smulg părul din cap și să-mi mușc degetul mic ori de câte ori e neconformă cu așteptarile mele. Dar eram incompatibili.

      Și fiecare-mi stăteau pe câte-un umăr, aveau retorică proprie...și nu știam care e îngerul și care e demonul..le-ascultam pe rând discursurile, le înțelegeam argumentele, dar adormeam abstract, visam liric, și mă trezeam în lumea mea ..agațată de idei și prinsă-n noțiuni și concepte. Și dacă m-ai fi tras de nas aș fi considerat sublim....și dacă mi-ai fi dat o palmă m-aș fi gândit că merit...și dacă m-ai fi înțepat, ciupit...tot în zadar.

     Și-aș vrea să-i am prieteni pe-amândoi, dar nu mai mult...să îi salut și-atât...să nu se certe pentru mine... să nu-mi mai ies din fire ca la început și să “coabităm” autonom tustrei cum fac astăzi și oamenii politici...