Reflectie nocturna

Imi agatam visele-n cui cu prostia naiva a unui curmal. Imi asortam sosetele cu zambetul vecinilor de pe scara. Pretuiam clipele de bucurie ca si cum n-ar fi fost darul meritelor mele si ma credeam o Kir Ianulea, dar in slujba lui Dumnezeu.

Scoteam limba la situatiile pline de-ncercare, scuipam peste niste oameni care scuipau peste mine, dadeam doi bani pe bani, aveam curajul sa fiu lasa, mergeam cu spatele-nainte, luptam capituland.

Vorbesc despre trecut ca sa nu plang despre viitor…o logica sanatoasa a atitudinii mele mi-a lipsit mereu si ma admiram pentru asta. Si acum ma urasc pentru asta. Si putini inteleg.

Taiem cu foarfeca dorinte…sa croim drum catre un nicaieri la care am fi ajuns oricum. E totul o linie dreapta care se stramba…sau o linie stramba care se-ndreapta? Axioma proprie imi spune ca totul este o linie care se termina, deci iata-mi esenta dramei. De ce trebuie sa se termine vieti, relatii, idei, credinte, increderi? Este bine, normal, frumos, corect???