Leapșa pe nume

      Jucam mai puțin leapșa pe nume...în copilărie decât acum. Mai nou, plimbăm trei cuvinte pe două buze despre o singură persoană și e clar pentru toți...e "tipul insipid cu ochelari", "grasa cu breton", "pămpălăul de la metrou"...

     Cuvintele aruncate cu atâta neglijență sunt etichete stranii sub care prestăm zilnic aroganța mediocră a celui mai elementar idiot. Un singur lucru ne împiedică să nu mai fim idioți, idioțenia!

      Jocul ăsta perfid, de-a adjectivul (prost, urât, gras)...ne face oare să ne simțim niște mici dumnezei în stare să scuipăm orice și pe oricine?

     Avem undeva acolo...la intersecția dintre creier și retină un scanner disfuncțional care face pripit  evaluări sumare ale celor din jur și printează instantaneu rezultatele... pe care mai avem și tupeul să le verbalizăm în numele sincerității.

       A spune ce gândești cu voce tare devine aproape o rușine...dacă gîndim că porcii pot zbura pe lună. Confundăm spiritul critic cu un cuțit de bucătărie din oțel inoxidabil cu care tăiem în carne vie trăsăturile de caracter sau de fizionomie ale celor din jur în lipsa unor probe empirice, ci doar așa...de dragul unor epitete acide.

     Se pare că cel mai bun unguent pentru eurile noastre șifonate de zi cu zi este acest "Fluocinolon" cu care-i "tratăm" pe ceilalți cu eleganța râgâitului în public.

       De la epoca lui Prâslea cel Voinic, Stefan cel Mare, Făt-Frumos și Pintilie Călătorul...am ajuns într-o eră a Mariei cu Față de Broască, a lui Armin Tocilarul și a Sidoniei-Parașuta.

       Calificativele ne ies cu atâta nesaț pe gură, dând naștere unor tipologii negative, unor stereotipuri abjecte. De ce? Pentru că suntem mai întâi draci și abia apoi îngeri, mai întâi răi, iar dacă ne rămâne timp...și buni! Pentru că e mai simplu să spui, decât să aștepți până gândești ce spui...pentru că în vecinătatea cunoașterii se află graba, se află prejudecata, ideile preconcepute...