Luceafărul reloaded

A fost o dată-n Bucureşti,           

A fost ca niciodată

Prin cartierele groteşti

O prea naivă fată.

Şi era prima la părinţi,

Şi mândră ca zăvorul

Cum e măseaua printre dinţi

Sau surdul şi cu chiorul.

Din umbra falnicelor doruri

Ea lacrimile-şi şterge

Lângă fereastră unde-n colţ

Un gândăcel tot merge.

Privea în zare pe ferestre

Viitorul roz din mintea ei

Şi se gândea la a sa zestre

Ce valorează cam 2 lei.

Îl vede luni, îl vede joi

Şi-atunci îi pare mohorât

Şi nu-şi doreşte ca ei doi

Să mai ajungă la sărut.

Cum el pe pat se aşeza,

Visând la sânul ei prea gol

De dorul lui şi inima

I se strivi pe jos de sol.

Şi cât de viu se-aprinde el

Din an în Paște şi Crăciun,

Şi cum se-arată fără ţel

Sau un viitor mai bun.

Şi pas cu pas pe urma ei,

În pauza de masă,

Ţesând cu recile-i scântei

O ţeapă mult mai grasă.

Şi când în pat se-ntinde drept

Cu cealaltă iubită,

I-atinge mâinile pe piept

De EA îndată uită.

Ea îl privea cu râs amar

El tremura-n oglindă

Căci îl urma adânc în vis

De suflet să se prindă

Iar ea vorbind cu el în van

Oftând din greu şi in zadar

Spera să-l facă al ei fan

Dar el era ca un gheţar.

Părea un chin neintrerupt
Cu reci sclipiri amare,
Era momentul de-a fi rupt
Cu vorbe mai sumare.

Căci nu se vede un folos
Sa-ntinzi de dor, să tragi de nor
Sa fie un final frumos
Pe cât posibil de ușor.